Nicoleta Macovei – de la pictor de biserici, la profesor de desen

Sunt oameni care nu știu ce menire au, unii care încă își caută drumul în viață și alții care se declară de timpuriu împliniți. Pentru Nicoleta Macovei împlinirea a venit un picuț mai târziu, în viață, după ce a absolvit Facultatea de Arte la 41 de ani și a devenit pictor cu acte în regulă. Știa de mic copil că va desena toată viața, dar mentalități și imposibilitatea de a se întreține singură au împiedicat-o să-și materializeze visul. Pentru asta a plecat de acasă, de la Boghicea, la vârsta de 21 de ani. A mers la muncă în Italia, pentru un an, credea pe-atunci, dar a rămas aproape 20. S-a întors acum mai bine de trei ani, în plină pandemie și și-a luat licența la Iași.

Pe 24 aprilie Nicoleta va împlini vârsta de 42 de ani și, cu toate că se consideră un om stăpân pe viața sa, mai are încă ceva de realizat.

– Ați pictat de curând într-una din bisericile din comuna Boghicea, asta este ceea ce v-ați dorit mereu, să fiți pictor de biserici?

– Asta n-a fost o dorință fățișă a mea. Dar cred că face parte din destinul meu.

Eu am pictat de mică. Mereu mi-a plăcut culoarea și-mi amintesc că de mică eram cu creioanele colorate permanent în mână, mereu desenam ceva sau pe cărțile de colorat. Vedeam lumea mai colorată decât era. Ei, și când a venit momentul admiterii la liceu, părinții mei nu au fost de acord să dau examen la liceul de artă și am intrat la Liceul Tehnologic ”Ion Ionescu de la Brad” Horia. Dar eu am continuat să pictez, mai ales că profesorul meu de economie mă încuraja constant. El se ocupa de un mic spațiu expozițional care exista la liceu și unde eu îmi expuneam tablourile. Domnul profesor era pasionat de artă, el sculpta, dar predase și la Universitatea de Arte București, la fel și fiica lui.

Când veneam la internat, lunea, mă duceam la el cu tablourile pictate de mine în week-end, acasă și le analizam împreună, apoi le expuneam în galerie. Așa a observat cât de mult îmi place să pictez și m-a îndemnat să fac studii în domeniu. Mi-a spus că ar fi bine ca mai întîi să fac un an de practică la un atelier, fiindcă nu am studiat la liceul de artă și practica m-ar fi ajutat să deprind tehnica. Am aflat că la Biserica ortodoxă ”Sfântul Nicolae” din Sagna se picta și m-am dus acolo să vorbesc să mă primească, să învăț cum se pictează. Eram în clasa a XI-a. M-au pimit și așa am început să deprind meseria. Am făcut tot ce mi s-a spus: să car apă, să spăl pensulele, să dau fondul pe fresca aceea făcută cu nisip, cu var stins și cu cânepă, pe care se pictează.

– Ați început cu ce este mai greu, pictura bisericească.

– La Sagna a fost cea mai frumoasă experiență a mea în pictură! La un moment dat m-au lăsat să pictez. Ăsta și era interesul meu! Mi-a plăcut foarte mult pictura bisericească, cea bizantină, clasică. Asta am învățat, meseria pe care am deprins-o pe acest stil de pictură se bazează.

Apoi am dat examen și am fost admisă la Teologie, la Iași, dar, neavând posibilitate să continui facultatea, am fost nevoită să renunț. Însă mereu am trăit cu gândul că într-o zi voi termina facultatea.  

La acea vreme am plecat în Italia, vroiam să muncesc vreun an și să-mi strâng ceva bani, ca să pot continua studiile. N-a fost chiar cum am plănuit, din acest punct de vedere. Dar am pictat și ca să mă întrețin, și ca să mă perfecționez. A fost chiar foarte bine în primii 6 ani, am lucrat pentru o galerie de artă din Desenzano del Garda, din regiunea Brescia. Am avut expoziții personale, comenzi multe, am și vândut lucrări. Am deschis și o galerie cu piese de mobilier antic, se numea ”Vergiliu”, în localitatea Sirmione, unde locuiam, o superbă zonă turistică lângă lacul Garda, cel mai mare lac din Italia. În acea galerie, pe lângă mobilă, îmi expuneam și lucrările mele, dar am expus și în galeria din centrul istoric.

În vara anului 2020 m-am întors acasă, în  România. Atunci m-am înscris la Facultatea de Arte ”George Enescu” Iași, unde am absolvit Pedagogia Artelor Plastice și Decorative, ca opțiune de profesie, pe lângă pictură, să pot fi profesor de desen.

– Ați expus de când v-ați întors acasă?

– În România am avut multe expoziții, dar doar de grup, cu studenții, colegii mei. Nu am fost pregătită pentru o expoziție personală, aici.

Am o expoziție personală, acum, într-o localitate turistică de lângă Torino, iar pentru o expoziție personală aici, acasă, mă pregătesc cu o serie de lucrări.

– Se poate trăi din artă?

– E dificil… Dar ca pictor bisericesc, da. Eu am continuat după ce am revenit acasă să mă întrețin pictând biserici. Porbabil, dacă ești un pictor cunoscut, poți trăi doar din lucrările tale. Sau dacă te specializezi pe pictură bisericească, cred că poți trăi. Știți, oamenii vor la un moment dat o iconiță. Eu încă sunt la început în acest domeniu, dar merg înainte.

– Se spune că pictorul de icoane trebuie să vadă, să aibă harul de a ”vedea” icoana înainte de a o picta. Nu știu dacă așa este, dacă în momentul când pictezi o icoană se coboară duhul sfânt asupra pictorului. Ați avut o astfel de experiență?

– Da, într-adevăr, când pictezi icoane e bine să ai o stare sufletească liberă, curată, fără stres, fără gânduri… grele. Pentru mine este o stare aparte, un fel de autoizolare față de tot ce-i în afară. Te detașezi de exterior și te concentrezi la lucrare. Tehnica iconară este un stil aparte, bine definit, mai ales tehnica bizantină, sunt anumiți pași ce trebuie respectați. E ca un ritual.

– Există vreun sfânt de care vă simțiți mai apropiată, cu excepția lui Iisus Hristos și a Maicii Domnului?

– Dintre toți, când încep să-l pictez pe Iisus Hristos mă cuprinde o stare deosebită… mă simt învăluită de dragoste și-l pictez cu dragoste.

Nu cred că am vreo trăire anume pentru vreun sfânt, eu consider că toți sunt importanți, că fiecare are mesajul său pentru oameni. Îmi place mult să-l pictez pe Sfântul Nicolae, este și sfântul meu, am început să învăț pictura la biserica de la Sagna cu acest hram, deci pot spune că am ceva aparte pentru el. Dar și pentru Sfânta Parascheva.

– Văd aici, în atelierul dvs., portretul maestrului Emil Cioran.

– De maestrul Emil Cioran mă leagă ceva indefinit, poate faptul că are un stil deosebit. Acest portret este o lucrare pentru facultate, trebuia să fac un om bătrân. Puteam să aleg orice, dar am simțit nevoia și dorința să-l schițez pe marele nostru scriitor și gânditor Emil Cioran. La final, colegii mei, dar mai ales profesorii au apreciat această lucrare, le-a plăcut foarte mult și personajul ales, dar și maniera în care l-am surprins pe pânză.

– Ce va urma în viitorul apropiat în viața dvs.?

– Casa mea de aici, de la Boghicea, m-a atras foarte mult și am revenit acasă, deși mi-a fost foarte greu, după 18 ani în care am trăit departe.

Important este că am avut curajul să termin facultatea, a fost o experiență… incomparabilă, alta decât dacă aș fi fost studentă când eram tânără, acum fiind matură. Mă bucur că am avut colegi foarte buni, profesori foarte buni. M-am înscris și în Uniunea Artiștilor Plastici Iași. Cred că sunt pe drumul meu.

– Dacă intrați în învățământ și descoperiți o elevă talentată, ce veți face?

– Aș încuraja-o să aleagă acest drum și să devină pictor, dacă dorește. Dar mai mult i-aș încuraja pe părinți, fiindcă știți ce se spune despre artiști, că nu prea au mijloace de supraviețuire.

Aș invita fetița în atelierul meu, pe care oricum îl vizualizez plin de copii! Ceea ce mi-a lipsit mie o să le ofer lor și o să-i îndrum să-și cultive creativitatea, nu doar prin pictură, ci pin orice fel de exprimare a creativității. Noi, oamenii, am ales să fim copleșiți și am uitat să fim simpli. Doar o inimă simplă poate pulsa alături de Dumnezeu. Trebuie să ne urmăm inima! Trăim într-o lume în care ni se permite să avem un cuvânt, o părere și în care să ne exprimăm liber, din toate punctele de vedere. Însă, pentru a beneficia de acest drept, trebuie să respectăm anumite reguli impuse și, mai presus de toate, trebuie să apelăm la educație, pentru a putea înțelege societatea în care existăm.

Arta, creația, îți dau și libertate, acest sentiment de neegalat! Așa văd eu viitorul: eu îi învăț pe copii să picteze, iar ei mă inspiră, fiindcă ei au foarte multe idei. În curând atelierul meu va fi plin de copii!

Pavel Damian